Acasă Editorial CELE DOUĂ “FEŢE” ALE SOCIALISMULUI

CELE DOUĂ “FEŢE” ALE SOCIALISMULUI

DISTRIBUIȚI

Rândurile noastre au fost sugerate de un interviu difuzat pe unul dintre posturile naţionale de televiziune cu un magistrat din SUA, care a călătorit în România, încă din anul 1975. Şi care, noi zicem normal, s-a indrăgostit de ţara noastră pe care, apoi, a vizitat-o periodic. Şi a avut, are numai cuvinte de laudă. Şi totuşi… În 1980 a vizitat frumosul şi pitorescul Maramureş şi s-a oprit şi în Sighetul Marmaţiei. S-a cazat la un hotel local pentru a se delecta cu gustoasele produse româneşti întâlnite în trecutele vizite. Dar, surpriză: nu exista nimic de mâncare! Ne întrebăm azi, ca şi atunci: cum a ajuns România care avea un potenţial alimentar capabil să hrănească, spun specialiştii, 80 de milioane de consumatori, să intre în acea atât de profundă criză alimentară? Ca de obicei, facem paşi înapoi recurgând la martorul nostru implacabil, rece, corect: istoria.

Începem cu prima “faţă”. Debutul socialismului în România a fost, nici nu se putea altfel, dureros. Distrugerile provocate de război erau considerabile, plata despăgubirilor către “învingătorul de la Răsărit” erau uriaşe. “Un necaz nu vine niciodată singur”. Și a venit acea teribilă secetă din 1946. Sacrificiile pentru asigurarea unui minim echilibru au fost uriaşe, suportate de marea masă a mult încercatului popor român. Dar, pe fondul unor măsuri politice foarte dure (naţionalizarea, colectivizarea agriculturii, crearea unor “lagăre de muncă”) s-a ajuns la un oarecare echilibru. Eforturile uriaşe ale poporului român, greu încercat de război şi de schimbările politice, au dus la rezultate pozitive.

Astfel, între anii 1970 – 1974, România a ajuns la un echilibru economic care nu avea să se mai repete. De ce anul limită 1974? Pentru că, după unii specialişti, a fost un vârf al socialismului din cam toate punctele de vedere. Apoi au urmat criza petrolieră mondială din anii 1974 – 1975, marile inundaţii din 1975, cutremurul din 1977 şi o altă mare criză petrolieră în 1979 – 1980. Şi peste toate s-a aşternut “ca o bomboană pe colivă” decizia megalomanică luată de conducerea superioară de atunci de a se plăti, imediat, nejustificat, contraproductiv, neeconomic, datoria externă de circa zece miliarde de dolari, contractată şi folosită, altminteri judicios, pentru industrializarea României. Începând din anii 60, România a facut paşi clari, concreţi, pe drumul independenţei economice şi, într-o bună măsură, politice. Procesul de industrializare a continuat în proporţii eficiente, agricultura se concentrase, modernizase, mecanizase. Chiar dacă acest proces era făcut prin mijloace coercitive, extraeconomice. Învăţământul avea trasee clare care ofereau fiecărui tânăr un drum ferm, conform capacităţii sale. Produsele alimentare, chiar dacă nu aveau varietatea celor de azi, erau îndestulătoare şi, important, erau de calitate bună care nu puneau în pericol sănătatea oamenilor. România a fost recunoscută pe plan internaţional ca un partener economic şi chiar politic de valoare, canducătorii socialişti de atunci fiind primiţi la cele mai înalte niveluri.

Dar, să ne oprim aici cu aprecierile şi să trecem la cea de a doua “faţă”, pentru că au venit anii de regres de după 1980 când totul a luat o întorsătură dramatică. Au început să dispară produsele alimentare de strictă necesitate. Zahărul şi uleiul au fost raţionalizate, fiind distribuite pe cartelă. A apărut o incredibilă criză energetică cu restricţii severe privind consumul de combustibil şi energie electrică. Toate acestea în condiţiile în care România avea o producţie internă de ţiţei de zece milioane de tone şi o capacitate totală de rafinare de 30 milioane de tone, iar de  gaze naturale o producţie internă de circa 30 miliarde de metri cubi, cu un import nesemnificativ, în medie, de cinci miliarde metri cubi pe an. Producţia de energie electrică era, de asemenea, considerabilă: circa 70 miliarde kwh, iar consumul casnic era sub 10%. Cum s-a ajuns la acea teribilă criză energetică? Sau la acea criză alimentară în urma căreia cei din mediul rural, chiar dacă lucrau în marile oraşe, aveau restricţii în a cumpăra de la “locul de muncă”  produse alimentare de primă necessitate?

Am prezentat doar câteva aspecte din “dubla faţă” a socialismului. Ca trăitori ai acelor timpuri am încercat, ne-am străduit să le prezentăm cu obiectivitate. Atât cât un om poate să fie obiectiv, ştiut fiind că, prin esenţa şi naşterea sa, omul este subiectiv… – VASILE BOLBOJA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

one × three =