Acasă Editorial DICTATURA LA ROMÂNI

DICTATURA LA ROMÂNI

DISTRIBUIȚI

Ne-am propus să discutăm în acest articol, prin intermediul publicaţiei noastre, despre unul dintre cele mai sensibile subiecte ale “zilei”: raportul dintre democraţie şi dictatură în România. Pare un subiect colateral dar, aşa cum o vom dovedi în continuare, este de actualitate. Lucreţiu Pătrăşcanu a scris o binecunoscută lucrare – “Sub trei dictaturi”. Cele trei dictaturi erau carlistă, legionară şi antonesciană. Nu a scris despre următoarea – dictatura proletariatului care, a fost recunoscută oficial, şi căreia i-a căzut victimă.

Se reproşează celor trei preşedinţi care şi-au încheiat mandatele, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, că nu au fost “mână forte”, că nu au stăpânit fenomenele negative născute sub faldurile revoluţiei anti-comuniste. Noi, nu credem că un preşedinte, ales democratic prin vot universal, într-o democraţie parlamentară declarată şi care are atribuţii destul de clare şi limitate, prin Constituţie, poate controla totul. Li se reproşează acestora, şi numai acestora că ei, personal, de pe piedestalul de preşedinte au tolerat corupţia, îmbogăţirea unora, sărăcirea altora…

Noi nu credem în Dumnezei coborâţi pe pământ care, în numele unei democraţii veritabile, să stăpânească, să controleze totul. Inclusiv trecerea de la socialism la neo-capitalism. În noile condiţii când trebuia, neapărat, crearea unei noi clase – şi încă în ritm accelerat –  aceea a capitaliştilor români.

Dar să trecem pe un alt palier: acela al controlului fiecăruia dintre noi asupra acelora pe care îi conducem sau îi îndrumăm. Există familii onorabile care nu mai au capacitatea de a-şi stăpâni membrii săi. Sunt şefi care nu-şi pot stăpâni subalternii. Sunt patroni care nu au controlul salariaţilor pe care chiar ei îi plătesc. Există miniştri care se trezesc că subalternii lor au păreri care contravin politicii ministerului. În multitudinea de partide existente în Româna există “voci” care se opun politicii partidului. Şi atunci, cum un singur Om, fie el şi Preşedinte, într-o democraţie, se poate înconjura de o masă omogenă de oameni pe care să-i controleze în totalitate şi care chiar toţi doresc şi luptă, la unison, pentru a îndruma ţara pe un drum corect, cinstit, fără corupţie? Când însăşi esenţa neocapitalismului este de a crea, cât se poate de rapid, o nouă clasă de capitalişti autohtoni! Acest “supraom” nu există! Tocmai de aceea, democraţia a creat instituţii care să-l înlocuiască pe acel supraom, ales de popor, să-l ajute să-şi îndeplinească onorabil misiunea, să se înscrie în perceptele sacre ale democraţiei.

Să spunem lucrurilor pe nume: acel atribut al preşedintelui de a controla, decide şi mai ales de a răspunde de totul aparţine, indiscutabil, dictatorilor. Nu ne face plăcere, dar este necesar, în contextul articolului nostru, de a cita şi deviza lui Adolf Hitler:” Un popor, o naţiune, un conducător”. Adică un conducător care trebuie să decidă totul pentru o naţiune. Şi atunci de ce mai trebuie democraţie cu tot cortegiul său de mecanisme: alegeri care stabilesc la nivel naţional Preşedintele, Senatul, Camera Deputaţilor? Apoi cele care decurg din alegerile libere – Guvernul, Curtea Constituţională a României, Consiliul Superior al Magistraţilor, Avocatul Poporului, Direcţia Naţioanală Anticorupţie şi multe alte instituţii atât de necesare funcţionării, în parametri normali, a unui stat considerat (şi declarant? democratic? Aşadar, chiar se doreşte o dictatură a unui supraom? Aşa cum spuneam, România a parcurs, în mai puţin de un secol, patru dictaturi (trei prezentate de L. Pătrăşcanu + dictatura proletariatului). Chiar nu ne-am lecuit de dictaturi? Chiar nu vrem să mergem înainte, pe calea democraţiei care, spun specialiştii, este imperfectă dar este cea mai bună dintre câte a experimentat omenirea în lunga sa istorie? Democraţia presupune ca deciziile majore să fie luate nu de o persoană (fie ea şi preşedinte ales) ci de instituţiile democratice: în primul rând parlamentul, apoi emanaţia sa cea mai importantă – guvernul – şi în continuare justiţia cu tot evantaiul de instituţii, indispensabile unei ţări democratice. Desigur, democraţia este scumpă material, dar este singura soluţie eficientă pentru a face faţă complexei vieţi contemporane. – VASILE BOLBOJA

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

12 + seven =