Decizia Justiției de rejudecare a ”Procesului Revoluției” a alimentat, normal, ample comentarii. Desigur cel mai notoriu este de ce au trebuit să treacă atâția ani pentru a elucida acele evenimente peste care necruțătorul timp trece nepăsător… Există și o justificare logică: complexele evenimente de atunci (revoluție?, lovitură de stat?, revoltă populară?, intervenție externă?) sunt greu de elucidat, este greu să se găsească o variantă care să fie acceptată de majoritatea românilor. Noi ne vom opri, deocamdată, asupra etichetei “Revoluția furată”. Așadar, cine a înfăptuit acea schimbare de macaz a României produsă, altminteri, în toată lumea? Cine a profitat și cine este îndreptățit să-și aroge paternitatea acelei profunde schimbări?
Eforturile emigrației române au fost sublime dar fără eficiență. Revista Magazin Istoric ne prezintă un serial despre acele eforturi ale țărilor grupate sub emblema de “Națiuni Captive” care se bazau pe un consistent ajutor al occidentalilor în frunte cu SUA. Dar aceștia, cu binecunoscutul lor pragmatism, i-au abandonat în favoarea avantajelor economice în relațiile cu țările din “lagărul socialist”. Mai ales după ce România (și altele) au căutat legături economice cu “cealaltă lume” oferind despăgubiri celor păgubiți prin naționalizări. Contextul internațional (dărâmarea Zidului Berlinului, întâlnirea de la Malta, Conferința de la Helsinki -1975, ineficiența economică a țărilor socialiste, pierderea cursei înarmărilor etc.) au oferit eforturilor interne (fie ele și prin dizidenți chiar din interiorul puterii) un impuls. Trebuie precizat că acele ample schimbări mondiale au influențat decisiv evenimentele din România. Să nu uităm (și) revoltele interne din 1977 (Valea Jiului) sau 1987 (Brașov). Și bineînțeles amplele mișcări populare din 21-22 decembrie 1989. Pentru edificare să-i amintim pe cei 1.100 români care și-au pierdut viața în “evenimente”, folosindu-ne de o statistică publicată de ziarul Adevărul (10 august 1990): muncitori și tehnicieni – 518, elevi – 58, studenți – 9, intelectuali – 38, cadre militare – 139, militari în termen – 134, fără ocupație – 127, cetățeni străini – 7. Comentariile sunt aproape de prisos… Și totuși… cine s-a sacrificat, la propriu, pentru “revoluția română”…confiscată?
Cei reveniți în România după “evenimente”, altminteri onorabili, nu mai aveau vârsta, forța fizică și psihică necesare pentru a înscrie țara pe noul drum… Și nici experiența necesară!
Așadar, cine a făcut revoluția și cine a confiscat-o? Asociațiile de revoluționari care au contribuit decisiv la evenimente au fost multe și divizate, marcate de orgolii contraproductive. Or, este cunoscută axioma că în orice revoluție din lume unii o înfăptuiesc prin sacrificii și alții profită prin beneficii… O schimbare profundă de sistem (chiar dacă nu prin revoluție) presupune ample schimbări economice și juridice. Care trebuie făcute de oameni capabili, cu experiență (chiar dacă nu sunt profund… anti-sistemul decedat)… Așadar, evenimentele din România anilor 1989-90 au presupus ample și complexe schimbări care nu ar fi trebuit să fie dominate de orgolii și interese egoist-personale.
Prin urmare, întrebăm, legat de binecunoscuta dilemă românească perpetuă, cine și de la cine a fost confiscată “revoluția română”? – Vasile BOLBOJA
