Motto:
“Revoluţia e-n noi
Flacăra sporiţi-i,
Nu e cale – napoi
Jos îmburgheziţii”.
(Adrian Păunescu, ”Un punct de vedere” – 1979)
Socialismul nu ar fi existat fără apariţia, pe scara evoluţiei umane, a industriei. Industrializarea a permis o concentrare de forţe de muncă nemaîntâlnită în istorie. Niciodată marile mase dispersate, de exemplu, de ţărani, nu ar fi fost capabile să schimbe o lume. Fără concentrare, fără naşterea conştiinţei forţei colective, nu ar fi apărut mişcarea muncitorească, socialismul şi ideile despre iluzoriul comunism. Aceste idei au apărut în acele ţări în care s-a născut industria: Anglia, in primul rând, apoi Franţa, Germania, ceva mai tarziu SUA şi apoi altele. În nici un caz în România sau, paradoxal, într-o ţară atât de înapoiată precum Rusia, care nu avea nici industrie dezvoltată şi, evident, nici proletariat pe măsură. Proletariatul din aceste ultime ţări era la începuturi şi, deci, incapabil „să schimbe lumea”. Cu cât se dezolva mai mult industria, cu atât mai mare era concentrarea forţelor muncitoreşti şi în aceiaşi măsură se „ascuţea lupta de clasă”. Primul Război Mondial a facilitat, în împrejurări deosebite (nu intrăm în detalii), victoria socialismului în ”veriga slabă”, Rusia. Al doilea cataclism mondial a permis ”naşterea lagărului mondial socialist”. În ţările est şi central-europene, dar şi în unele ţări asiatice s-a instalat, fără echivoc, „dictatura proletariatului”. Care s-a manifestat ca atare: Deposedarea „exploatatorilor” de averi şi trecerea averii acestora în „proprietatea poporului”. Şi consecinţele acestei dictaturi, trebuie să recunoaştem, s-au materializat în avantajul „clasei conducătoare” (muncitoare): creare de locuri de muncă pentru toţi, învăţământ gratuit şi accesibil tuturor, asistenţă sanitară gratuită, acces la locuinţe cu chirii modice, la odihnă, tratament şi multe altele. Lupta pentru aceste avantaje a fost dură. Dar timpul a lucrat în defavoarea socialismului şi comparaţia cu capitalismul i-a fost fatală. Capitalismul occidental a alocat considerabile resurse materiale cu destinaţie socială pentru a contracara “avantajele” socialismului. Si a creat confuzii: nu cumva este mai bine în capitalism unde un muncitor câştigă mult mai mult decât unul din socialism? Deschiderea către lumea capitalistă a multiplicat aceste îndoieli în interiorul „lagărului socialist”. Aşa se face că finalul deceniului nouă al secolului trecut a găsit lumea muncitorească, deci şi pe cea din România, în plină confuzie. Muncitorimea română a fost factorul important şi determinant în finalizarea „evenimentelor din 1989” la care a participat, cu trup si suflet. Cel puţin în Bucureşti, sute de mii de muncitori au participat la „eliminarea comunismului şi a dictatorului comunist”. Am fost martori oculari: zeci de mii de muncitori de la marile întreprinderi din estul Capitalei: „23 August”, „Republica”, „IMUAB”, „Electro-Aparataj”, „ICME”, „Antilopa” şi multe altele au plecat spre centrul oraşului pentru a „dărâma comunismul”. Ce sperau acei muncitori? Că revenea capitalismul şi le oferea avantajele pe care le obţinuse în socialism?
Dar să prezentăm statisticile oficiale ale celor care s-au sacrificat „pe altarul revoluţiei române” în acel însângerat decembrie 1989. Au fost 1.030 victime: 518 muncitori, 139 cadre militare, 134 militari în termen, 127 fără ocupaţie, 58 elevi şi preşcolari, 38 intelectuali, 9 studenţi, 7 cetăţeni străini (sursa: ziarul Adevărul din 10 august 1990). Se vede clar că dintre cei morţi ponderea cea mai mare a avut-o muncitorii. Cifrele statistice sunt seci, reci si, trist, nu mai provoacă emoţiile din acea iarnă însângerată, în care au pierit şi elevi şi preşcolari. Un emoţionant tribut de sânge din partea unei generaţii care era departe de durerile de atunci. Oarecum suprinzător, unele categorii “socio-profesionale elitiste” au stat cam departe de focul evenimentelor de atunci. Oare ştiau de mersul controlat al omenirii şi i-au lăsat, în primele rânduri, tocmai pe aceia care au constituit baza de masă, fundamentul uman şi ideologic al comunismului, adică muncitorii? Au trecut de atunci aproape 25 de ani. Întrebările persistă, dar nimeni nu le va da, niciodată, un răspuns clar. Ne-am permis şi noi ca, ilfoveni părtaşi sau oricum foarte, foarte aproape de evenimentele de atunci, să ridicăm „o minge la fileu”. Adică aceste câteva întrebări-nedumeriri… persistente şi azi.
– VASILE BOLBOJA
