Noii noştri capitalisti au de toate: maşini luxoase, vile luxoare, amante asijderea, vacanţe în cele mai exotice locuri din lume. Raţiunea, cel puţin teoretică a capitalismului, este alta. În Occident un întreprinzător autentic are în vedere trei aspecte: crearea de locuri de muncă pentru semenii săi, este plătitor de taxe care se regăsesc în binele societăţii din care, cu onoare, face parte şi, în plus, prin efortul său, creează bunuri necesare societăţii. Toate îi conferă o poziţie socială superioară şi respectul cuvenit unui semen de-al lor, deosebit.
În România de azi lucrurile şi faptele stau mult diferit. Eefortul de a avea avere nu se axează pe cele trei considerente prezentate, ci pe principiul neaoş-românesc de a fi “mai tare” decât ceilalţi. Că sunt întreprinzători înnăscuţi, că îşi sporesc investiţiile şi implicit averile, este un fapt absolut necesar capitalismului. Căci, vorba lui Caragiale “trebuie să avem şi noi faliţii noştri”, evident în stilul ironic al genialului scriitor de a avea capitalişti români. Se recurge la toate “ingineriile financiare” pentru a se însuşi averile lăsate de socialişti, care oricât am dori noi să ne ferim de etichetări, erau ale ţării, ale poporului. Şi atunci dacă au toate aceste “materializări” concrete, de ce se aventurează la limita penalului şi chiar mult dincolo de el? Pentru că se întrec între ei. S-au inspirat fals, periculos, nelegal din viaţa sportivă. Aşa cum sportivii de pe locuri fruntaşe, care oricum le aduc satisfacţii sportive si materiale, vor neapărat “locul prim” care le dă certificatul că sunt cei mai buni, tot aşa se întâmplă şi în lumea bogaţilor din România. Vor locul întâi sau măcar pe podium şi de aici aceasta goană nebună, nebună după multiplicarea averii cu/prin orice mijloace. Sunt ajutaţi şi de ambiguitatea legilor din România şi de îngăduinţa şi complicitatea materială ale celor puşi să supravegheze procesul de privatizare a economiei socialiste. O fac printr-un joc periculos, trecând peste orice ca ei să ajungă în frunte. Desigur, până la urmă aşa este în capitalism, dar trebuie să existe şi limite. În defunctul socialism cei care se aflau pe poziţii politice cheie se mulţumeau să aibă şi să trăiască mai bine decât ceilalţi. Şi se mulţumeau cu o mică sau medie “ciupeală”. Că dacă “băgau prea mult mâna” în averea ţării erau daţi, ca exemplu, în procese mult mediatizate. Aşa cum au fost câteva devenite celebre, în acele timpuri. O funcţie bine plătită, o poziţie socială superioară, un apartament şi un autoturism, mai rar câte o “căsuţă la ţară” erau suficiente. Nu se uitau în curtea vecinului. Era chiar periculos.
Cei de azi se inspiră din principiul american cum că măsura valorii unui om este contul de bancă. Dar americanii sunt un alt popor, cu o altă istorie, alte tradiţii, creat în cu totul alte condiţii decât poporul nostru. Acesta a apărut, aici, în vâltoarea istoriei şi a făcut considerabile concesii, chiar umilinţe, pentru a supravieţui şi exista, azi, pe harta lumii. Este suficient să amintim că SUA, de la formarea lor ca stat, în 1789, nu au fost niciodată atacate în propriul teritoriu?
Oprah Winfrey are o recunoaştere mondială pentru excelentele emisiuni, realizate de-a-lungul multor zeci de ani. Dar recunoaşterea finală, la cei 62 de ani, cât are în prezent, este totuşi contul de la bancă, cont care o plasează printre cele mai bogate femei din lume. Faptul că este şi una dintre cele mai inteligente femei din lume este trecut pe planul doi…
Suntem naivi când întrebăm şi ne întrebăm: ce le mai trebuiau (material) potentaţilor români, nu aveau destul? Nu aveau suficient pentru a fi în frunte.? Avantajele materiale nete care le confereau tot confortul material nu erau suficiente. Numărul apartamentelor, caselor răspândite în România şi aiurea pe mapamond, autoturismelor, terenurilor intra şi extravilane, amantelor îi cam plictisesc, nu le mai aduc satisfacţiile care li se cuvin domniilor lor. Ei trebuie să-i privească “de sus”, prin avere, pe ceilalţi competitori în ale bogăţiei. Si de aici o luptă acerbă, inumană, pentru a se înfrupta din ceea ce există în prea bogata noastră ţară. – VASILE BOLBOJA
