Tinerii constituie acea generaţie care, oriunde şi oricând, trebuie să ducă societatea umană mereu înainte. Indiferent dacă este vorba de socialism sau capitalism. Ei sunt “luptătorii” vajnici de mâine cu valurile inerente ale vieţii. Adică acea generaţie care să treacă dezinvolt, tinereşte, bărbăteşte peste vicisitudinile vieţii. Care întotdeauna au fost dificile. Cine crede că “altădată” era mai uşor, mai bine, mai facil, se înşeală. Istoria ne consemnează sec, clar, documentat, că viaţa, pe planeta Pământ, nu a fost nicicând şi niciunde uşoară. Şi istoria nu minte.
Evenimentele din 1989 i-au găsit pe tinerii noştri într-un fel de “la dolce vita”. Părinţii aveau servicii rezonabil remunerate, erau şcoli “cât cuprinde” pentru toate capacităţile intelectuale. Erau şi multe lipsuri, în special alimentare, dar şi privind libertatea de exprimare şi libertatea de a circula în lumea întreagă, criza energetică artificială, aberanta sistematizare a satelor etc. Dar ce “treabă” aveau tinerii noştri de atunci, din acel an, 1989, care a devenit istorie, cu aceste probleme vitale pe care le resimţeam, din plin, doar noi, cei maturi? Şi totuşi tinerii noştri, în entuziasmul lor juvenil, au ieşit “in corpore” să lupte “pentru dărâmarea comunismului”. A fost un val tineresc, normal, unanim acceptat: peste tot în lume pe baricadele revoluţiilor (şi dăm, ca exemplu, pe cele din lumea franceză) au fost tinerii, în special studenţii. La noi, oarecum surprinzător (şi nu prea…) au fost elevii şi nu studenţii. Pe baricadele “revolutiei din 1989” au căzut 58 elevi şi 9 studenţi (scria ziarul Adevarul la 10 august 1990).
Acei elevi ai anului 1989 au ajuns azi oameni maturi şi se confruntă cu rigorile foarte dure ale neocapitalismului românesc. Aşa cum au observat cititorii, în ziarul nostru ilfovean, nu facem apologia a niciunui sistem. Încercăm, să prezentăm o poziţie echidistantă, normală, percepută de majoritatea ilfovenilor.
Deci, unde au ajuns, azi, acei elevi aflaţi pe “baricadele revoluţiei” şi care, trist, au plătit un considerabil tribut în vieţi omeneşti? Să vorbim sincer: dacă noi cei bătrâni “ne descurcăm” cu pensiile primite pentru munca din anii socialişti, şi nu ne putem plânge (chiar dacă unii se plâng deşi nu prea au… muncit atunci când “munca” era la discreţia tuturor) ce fac acele vlăstare foarte tinere pe atunci, acum ajunse undeva pe la mijlocul vieţii? Au înţeles că acest neocapitalism înseamnă o luptă continuă pentru existentă? Dură. Dacă în vremea socialismului (să nu neglijăm contribuţia “pilelor” părinţilor) li se asigurau, graţie şcolilor pe care le absolveau, locuri de muncă comode, acum au intrat în vâltoarea capitalistă a luptei pentru existenţă. Şi vrem, nu vrem, realitatea ne izbeşte, dur, chiar în faţă. Planeta Pământ poate susţine un număr relativ limitat de oameni. Şi acum suntem deja peste 8 miliarde… Şi pădurile se reduc zilnic… şi locurile de muncă de asemenea. Graţie progresului tehnic nemaipomenit şi supraproducţia ne sufocă. Grija pentru sănătate plus medicamentaţia au atins cote nemaiîntâlnite cu repercusiuni directe în durata de viaţă şi de activitate a oamenilor. Toate acestea au dus la creşterea populaţiei, mai ales a celei active (să nu uităm – vârsta de pensionare a crescut la 65 ani pentru bărbaţi şi se îndreaptă spre 63 ani pentru femei) Şi de aici se naşte o îngrijorare legitimă a generaţiei (relativ) tinere: cum îşi asigură un deziderat simplu: locuri de muncă? Adică acea aspiraţie umană, care să le ofere posibilitatea de a-şi crea o familie, un drum normal în viaţa aceasta pe care fiecare şi-o doreşte omenească…
Am abordat una dintre temele majore ale vieţii actuale care afectează copiii şi nepoţii noştri de ieri deveniţi, azi, ceea ce am fost şi noi, cândva, generaţia care să ducă omenirea înainte. Indiferent de sistemul politico-economic existent în anumite perioade istorice. – VASILE BOLBOJA, foto: vinsieu.ro
