Neocapitalismul românesc are şi rezultate pozitive. A rezolvat problema alimentaţiei atât de precară în ultimii ani ai socialismului. Chiar dacă era o criză alimentară artificială, a existat şi a afectat profund mase mari de oameni, în special din mediul rural. Unele statistici ne înştiinţează că, astăzi, circa jumătate dintre alimentele din marile oraşe este aruncată. Şi o remarcă istorică: cu secole în urmă, ţăranii noştri nu hrăneau câinii, ci doar cei bogaţi ca să le apere averile. Cei săraci nu aveau alimente nici pentru ei. Azi, toate marile oraşe dar şi localităţile limitrofe sunt invadate de câini. Căci au de mâncare din belşug şi instinctul de conservare al speciei animaliere funcţionează ireproşabil: acolo unde este de mâncare specia trebuie să prolifereze. Apoi libera circulaţie în lume, atât de dorită în acele timpuri… Şi, în ciuda interminabilelor critici, marile oraşe, în special Bucureştii, au un alt “look”. Prin mutarea sau desfiinţarea întreprinderilor socialiste poluante oraşul a devenit mai curat, cu parcuri ademenitoare. Creşterea considerabilă a numărului de autoturisme, dar şi al autovehiculelor de mică, medie sau mare capacitate (necesare exploziei de firme particulare) atestă o bunăstare. Dar, concomitent, şi o aglomerare, o lipsă de mobilitate şi greutăţi în deplasarea prin marile oraşe si, de aici, un obositor, stresant disconfort. Sunt şi alte realizări evidente. Ce nu ne convine? Simplu: educaţia, pregătirea tinerei generaţii. Să nu generalizăm rezultatele de excepţie ale vârfurilor olimpice sau pe cele ale celor care se şcolesc în Occident şi sunt selectaţi pentru marile firme de acolo. Şi cei din India sau Pakistan sunt ceruţi de Occident, unii ajungând laureaţi ai premiului Nobel pentru discipline tehnice. Şi ţările lor se zbat în sărăcie…
Să vorbim de marea masă a elevilor care învaţă şi trebuie să rămână în ţară. Una dintre marile erori ale ultimilor ani a fost ideea folosirii manualelor alternative. Mai ales la ciclul gimnazial. Trecem peste faptul că acest demers a fost susţinut de unii potentaţi ai zilei pentru “a pune mâna” pe fondurile certe asigurate de stat prin Ministerul Învăţământului. Manualele selectate sunt sub orice critică. Pentru a impresiona comisia de selectare ministerială au fost create materiale stufoase. Fiecare lecţie cuprinde multe puncte, subpuncte, exemple, para-exemple, demonstraţii etc. pierzându-se din vedere esenţialul: miezul temei care trebuie să rămână în bagajul elevului pentru etapele următoare ale învăţământului dar şi pentru viaţă. Şi mai avem în vedere că în România începe să se profileze şi o lipsă de cadre profesioniste în învăţământ – pe lângă cele, deja notorii, din sănătate. Cadrele profesioniste, “şcolite”, sunt înlocuite de suplinitori care, în mediul rural, au o pregătire precară. Ba în unele zone au apărut, ca suplinitori, pensionari, depăşiţi de materiile predate, de metodele moderne de predare şi de forţa de a se impune în faţa odraselor noastre, de multe ori obraznice. Aşadar, tacâmul este complet.
Trist este că şi preconizata relansare a şcolilor profesionale este un paleativ: fără profesori pregătiţi, cu ateliere fără înzestrarea tehnică strict necesară, fără o organizare profesionistă, fără o firmă concretă care să asigure baza materială şi garanţia angajării absolvenţilor. Prin urmare, relansarea invăţământului profesional care să nască meseriaşii de pe timpuri este, aproape, iluzorie. Lipsa cronică de muncitori calficaţi nu este un fapt izolat. Este o consecinţă directă a dezinteresului perpetuu contemporan pentru această formă de învăţământ care altădată nu a fost neglijată şi care acum este atât de necesară.
Dar, să nu disperăm: ai noştri copii şi nepoţi au preocupări constante, cotidiene, acaparatoare de timp şi de preocupări: tabletele, facebook-ul, internet-ul, calculatoarele. Sport, mişcare, întâlniri prieteneşti ducă-se în pustii. Rezultate sportive pozitive la români? Poveste… Aşa cum a scris publicaţia noastră, printre altele, despre olimpiada de iarnă din Coreea de Sud de anul acesta. – VASILE BOLBOJA
