”Cine ară mereu şi samănă mereu, trebuie de la o vreme să şi secere… Pentru ce? Pentru că ori cum ar fi timpul, lucrul de căpetenie e omul, adică sârguinţa şi metoda lui de lucru. Omul biruie şi vremea, când vrea cu toată hotărârea…
Un lucru trebuie să stea neclintit în faţa ochilor: «Nu legea, nu cartea, regulamentul, revizorul, inspectorul ori ministerul fac şcoala. Ci o faci zilnic tu, cel care te sui la catedră. De felul cum te-ai gândit (sau nu te-ai gândit) la lecţie, de chipul cum priveşti (ori nu priveşti) pe copii, de metoda cu care explici (ori nu explici în destul) lecţiile… De fiecare pas, de fiecare cuvânt, de fiecare gest al tău, atârnă soarta viitoare a învăţământului.
Dacă tu eşti dascăl adevărat, poate universul întreg să fie hâd şi şubred ca o şandrama veche, tu, în sfera şcoalei tale, eşti izvor de lumină, de frumuseţe şi armonie; fiindcă tu eşti pentru copil însuşi centrul, universul.
Aşadar, şi azi şi mâine şi totdeauna, hotărâtor lucru e personalitatea. Cine are fire de dascăl împlineşte singur aproape toate lipsurile câte se ating de şcoala lui. Cine nu calcă a dascăl poate să aibă la îndemână întreg bugetul ţării numai pentru şcoala lui, şi tot nimica nu va face.
Căci cine are darul dăscăliei, viaţa aceluia ca şi iedera de arbore, i se leagă numai de ale şcoalei. Iar asta se simte îndată. Din ziua întâi, din ceasul întâi, copiii văd (apoi văd şi părinţii) că Domnul cutare e profesor… El e cartea, el e legea, regulamentul, directorul, inspectorul şi ministrul acelei şcoli. Prin urmare, nu e vorbă deşartă, ci fapt pipăit, în fiecare clipă, că adevăratul reformator al şcoalei e cel care se suie la catedră, dacă e om…” – SIMION MEHEDINŢI (Revista Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Sălaj, Zalău, 1 -15 Febr. 1928, nr. 3 – 4)
