La sfârşitul anului 2013, am scris, cu emoţie, despre postul şi sărbătorile de sfârşit de an, ocazionate de marile evenimente care l-au încheiat: Crăciunul şi Anul Nou. Dar viaţa merge înainte. A venit iarna care şi ea s-a înscris pe linia trecerii inexorabile a timpului. Începe primăvara. Alt anotimp, alte sărbători, alte obiceiuri, alt post: cel al Paştelui. Debutul postului Paştelui se face tot printr-o sărbătoare: “Duminica lăsatului de sec de carne” care marchează debutul celui mai lung post al anului de-a-lungul a șapte săptămâni. De „lăsata secului”, cum se spune în graiul nostru ilfovean, sunt legate câteva obiceiuri. În seara de duminica „lăsatului de sec” spre luni, în orice familie, indiferent de condiţia sa materială, se instala în mijlocul camerei principale, după posibilităţi, o masă încărcată cu de toate: carne de pasăre, carne gustoasă de porc de la trecutul Crăciun, afumată sau prăjită şi acoperită cu untură şi păstrată în borcane sau garniţe, brânză, cozonaci, cornuleţe şi gogoşi umplute cu gem, marmeladă, magiun, rahat, plăcinte de dovleac, brânză sau mere… Şi ouă fierte produse de găinile care tocmai se lansează în „campania de primăvară” pentru a „produce” ouăle necesare sărbătorilor de Paşti. Două erau bucuriile copiilor de atunci. În primul rând, obiceiul de a se arde cauciucuri vechi de la roţi de biciclete, încălţaminte sau alt obiecte, evident din cauciuc, într-o găleată atârnată de vârful unei beldii sau de un pom (preferabil salcâm). În zona noastră se numeşte „dihorniţă”. Obiceiul se păstrează şi astăzi, dar abundenţa de cauciucuri auto şi amploarea focului pun în primejdie locuinţele din apropiere. Un alt obicei, acum uitat: familiile cu copii agăţau de tavan o bucată de halviţă legată strâns şi sigur cu o sfoară. Copiii erau legaţi cu mâinile la spate şi trebuiau să muşte, cu dinţii, din halviţa care se plimba, ademenitor, pe la gura lor. Era un haz de toată frumuseţea! Într-un final bucata rămasă era împărţită „frăţeşte” între combatanţii-copii după ce se spălau pe faţa mânjită cu dulceaţa halviţei. A doua zi, luni, urma „tarbacul”, un teribil examen pentru câini. Bărbaţii se adunau în centrul localităţii unde se aduceau câinii. leneşi. Li se lega o tinichea de coadă, erau hăituiţi de cei prezenţi, şi nevrednicul câine devenea, dintr-odată rău şi tocmai bun de pază…
Urma lungul post în care erau consumate produsele de sezon: multe vegetale, ceapă si usturoi verde, spanac, lobodă, stevie, mărar, leuştean, untişor (care creştea în păduri) şi desigur cele rămase din trecuta iarnă: cartofi, varză murată, murături, fasole, iar peşte era permis a se consuma în două zile (una era de Florii, în duminica premergătoare Paştelui). Dar sosea şi cea mai mare sărbătoare creştină, Paştele, care marca Învierea Fiului Domnului, Iisus Hristos. Pregătirile erau febrile. În primul rând era înnoirea îmbrăcămintei. Noi, copiii, ne înnoiam astfel: băieţii cu pantaloni de doc bleaumarin, tenişi, de obicei de culoare albastră, cămăşute; fetele cu frumoase rochiţe multicolore, ciorapi albi şi sandăluţe … Se pregăteau savuroase mâncăruri: fripturi şi ciorbe de miel sau păsări de tot felul (gâste, curci, raţe, găini,vânat). Şi evident, după posibilităţi, carne de porc. Erau completate cu cozonaci gustoşi şi corolarul acestei sărbători: ouăle roşii. Plus nelipsitele băuturi tradiţionale: ţuică, vişinată, vin şi, mai rar, pe atunci, bere. Sărbătoarea propriu-zisă era emoţionantă. Dimineaţa toţi se „înnoiau”, se ciocneau ouăle roşii şi urmau întâlnirile dintre copii, dintre oameni. Ceva cu totul deosebit erau „dulapurile” şi „bărcile”. Localnicii întreprinzători (de obicei tâmplari sau constructori de case) construiau dulapurile (un fel de leagăne) în care copiii, care plăteau cu ouă roşii se „dădeau în dulap” sau bărcile (care în loc de “leagăn” aveau chiar bărci) pentru cei mai curajoşi care se balansau până la limita de sus a echilibrului şi al … gravitaţiei.
Obiceiuri, tradiţii, care parcă vin din altă lume. Şi aşa cum am spus şi altădată: nu au trecut, de la vremurile pe care noi le evocăm, decât 50 de ani. Ne întrebăm: ce va fi peste alţi 50?!
VASILE BOLBOJA
