– VASILE BOLBOJA
Campionatul mondial de fotbal desfăşurat în Brazilia a devenit istorie. Dar comentariile continuă. Desigur nu ne adăugăm şi noi, în publicaţia noastră ilfoveană, celor care întorc acest eveniment sportiv major pe toate feţele. Noi doar ne folosim de acest eveniment pentru a ne circumscrie titlului. Şi acest mega-eveniment dă un certificat clar: sportul în general, dar mai ales fotbalul, cel care deţine coroana de “rege al sportului”, a devenit planetar. Aria de răspândire este cvasi-mondială. Şi ca un corolar semnificativ: chiar dacă titlul nu a fost cucerit de o ţară africană, numărul jucătorilor de culoare a dominat arena mondială prin intermediul ţărilor de adopţie.
Am început cu fotbalul deoarece creşterea numărului jucătorilor de culoare în echipele naţionale şi de club europene a fost spectaculoasă. Dacă prin anii ‘980 aceştia apăreau, în campionatele europene, doar sporadic, cum ar fi cunoscutul jucător francez Jean Tigana, acum sunt echipe de club occidentale care au, în majoritate, jucători de culoare. Ba, chiar, sunt naţionale precum cele ale Franţei, Olandei, Angliei sau Belgiei care au în componenţa în jur de 50% jucători de culoare. Evident cu acte în regulă, născuţi în ţările respective sau naturalizaţi. Ei au impus un fotbal atletic, bazat pe condiţii fizice deosebite cerut de mult-mediatizatul “fotbal total”. Foarte apreciat de promotorii fotbalului profesionist, eficient.
Cel mai puternic campionat de baschet din lume, NBA din SUA, are în componenţă, aproape în totalitate, jucători de culoare. Apariţia unui jucător alb este o raritate, “o pată de culoare”. Un ziarist sportiv făcea, cu câţiva ani în urmă, o observaţie şocantă: la Campionatele Europene de Atletism evoluau atât de mulţi atleţi de culoare, încât acesta părea a fi… Campionatele Africane de Atletism! În decursul anilor, atleţii africani (în special cei kenieni şi etiopieni) au dominat probele de alergări de la Jocurile Olimpice şi Campionatele Mondiale. Şi îl amintim doar pe faimosul atlet etiopian, Bikila Abebe, câştigător a două maratoane olimpice, în 1960 şi 1964. Aceşti atleţi fenomenali au deschis drumul africanilor spre naturalizare pentru a reprezenta, oficial, ţările europene în competiţiile internaţionale.
Dar mondializarea sportului nu se rezumă doar la sportivi de culoare adoptaţi de ţările europene sau americane. Renumita şcoală de patinaj rusă a “exportat” patinatori într-o serie de ţări (mai bogate) care, cum spunem noi, ilfovenii, “i-au luat de suflet”. Şi, de multe ori, pe podium apar nume cu specific slav, dar reprezentând ţări occidentale!
Să continuăm periplul nostru prin fascinanta lume a sportului şi să ne oprim în Extremul Orient. De unde tenismani de masă chinezi, japonezi sau coreeni dominau cu autoritate campionatele mondiale şi olimpice. Şi, firesc, în nota de evoluţie a sportului mondial, ţări europene i-au trecut pe “foaia lor de parcurs sportiv” şi, tot “firesc” au echilibrat eşichierul acestui sport. Şi, ca şi în alte sporturi, nume tipic asiatice, se întâlnesc în finalele competiţiilor mondiale şi olimpice, ba chiar şi in cele “europene“ şi înclină balannţa către ţara adoptivă. Ne întoarcem la fotbalul românesc. Apar din ce în ce mai mulţi jucători de culoare. Din păcate, nu au valoarea celor care evoluează în campionatele vestice. Cei care vin la noi sunt “săraci în fotbal” precum ţările din care provin. Dar blochează accesul fotbaliştilor români în eşaloanele de vârf autohtone. Şi rezultatul se vede în evoluţia echipei naţionale şi a echipelor de club în competiţiile europene. Unde este “generaţia de aur” născută şi crescută pe pământul nostru mioritic care ne-a adus atâtea succese? Importul de jucători străini ar trebui să fie benefic pentru fotbalul românesc, prin binecunoscuta şi atotdominatoarea lege capitalistă: concurenţa naşte şi impune valori. Vede cineva, în fotbalul românesc, un asemenea logic şi legic efect?
