Timpul, în trecerea lui inexorabilă, a făcut să consemneze, sec, parcurgerea a peste 27 ani de la Revoluție. Noi, cei născuţi după cel de-al Doilea Război Mondial, am crescut, ne-am maturizat, am trăt în condiţii politice cu caracter de unicat. Un singur partid, alegeri formale, supunere totală. Trecerea la neocapitalism a schimbat totul fundamental. Viata politică cu multipartidism, alegeri libere, opţiuni diverse, a devenit atot-stăpânitoare, complexă, variată. Avem alegeri prezidenţiale, parlamentare, locale, europarlamentare, referendumuri, moţiuni de cenzură.
În cei peste 27 ani de democraţie capitalistă, noi, românii, am avut parte de multe premiere politice ”ieşite din comun”. Una dintre primele a fost în 1994, când a fost declanşat, în parlament, votul de suspendare a preşedintelui de atunci, Ion Iliescu. Fără succes. În 2007 a fost declanşată suspendarea preşedintelui Traian Băsescu, validată de parlament şi supusă, conform Constituţiei, unui referendum naţional. Referendumul national l-a reconfirmat în funcţie pe preşedintele ales. În 2012 a fost declanşată o nouă suspendare a preşedintelui Traian Băsescu şi supusă, din nou, validării publice. De data aceasta, 85% au votat favorabil suspendării dar din motive, nici astăzi elucidate pe deplin, votul popular nu a fost validat.
Să mai menţionăm că în decursul anilor s-a aplicat deviza “Nicio sesiune parlamentară, fără moţiune”, desigur împotriva guvernului din acea vreme. Dar prima moţiune încheiată cu demiterea premierului s-a produs în anul 2012 împotriva efemerului guvern condus de Mihai Răzvan Ungureanu.
În 2017 am avut parte de o nouă premieră: PSD a declanşat o moţiune de cenzură împotriva premierului desemnat chiar de el. Există, în cazuistica mondială, asemenea exemple asupra cărora noi nu ne vom opri însă.
Să intrăm în mecanismele complicate ale democraţiei: Nimeni nu a spus că acestea sunt simple. Democraţia a creat un sistem riguros, dar laborios, de a controla pe aceia care acced la putere. Toate sunt simple atunci când avem o dictatură: există un supraom care decide pentru şi peste toate mecanismele statului. Istoria a demonstrat, indubitabil, că acei supraoameni, în megalomania lor, au greşit catastrofal pentru omenire. Deocamdată nu dăm decât două exemple care au marcat profund şi tragic istoria secolului trecut: Hitler şi Stalin.
Unul dintre perceptele democraţiei spune că acela care a fost ales “de popor” va fi destituit prin voinţa acelora care l-au ales Aşa cum spuneam mai sus, prima suspendare a fostului preşedinte, din 2007, Traian Băsescu, a fost anulată de referendumul prin care alegătorii l-au reconfirmat. In cel de-al doilea demers chiar dacă votul alegătorilor a fost covârşitor “împotrivă”, prin nişte “chichiţe” de interpretare a Constituţiei acesta a rămas în funcţie.
Un alt principiu al democraţiei este ca instituţia (partidul) care desemnează o persoană pentru o funcţie, tot aceasta are dreptul să o demită. Altă regulă: dacă te înscrii într-un partid trebuie să-i respecţi regulile. Ne place, nu ne place, politica unui partid trebuie respectată. Altfel cum am putea discuta de o politică naţională complexă a unui partid dacă fiecare, în interiorul lui, face o politică proprie sau, mai ales, a unui grup de interese asociat? Alternativa: a candida independent pentru a nu avea “o sabie a lui Damocles” desupra capului. Adică politica partidului pe lista căreia a candidat. Vocea alegătorului independent nu prea există în România. A fost cândva, un senator independent, “părintele Constituţiei”, Antonie Iorgovan. Un alt exemplu este cel al lui Mircea Diaconu, pentru un post de europarlamenrtar. În educaţia noastră, a românilor, a fost inoculată “disciplina de partid” şi nu aceea a “vocilor individuale”. Aşadar, vrem nu vrem, viaţa politică actuală a României se desfăşoară sub patrafirul partidelor. Va trebui să mai curgă multă apă pe Dâmboviţa până când fiecare ales, fie şi desemnat de un partid, să facă politica sa proprie. – VASILE BOLBOJA
