Acasă Editorial TRIBULAŢIILE DIASPOREI ROMÂNEŞTI

TRIBULAŢIILE DIASPOREI ROMÂNEŞTI

DISTRIBUIȚI

Că românii au fost plasaţi, geografic şi istoric, în vârtejul lumii este un truism. Că datorită acestui destin istoric au existat multe dezbinări între români este un alt truism. Nu ne-am propus să facem un istoric al acestora. Ne vom axa pe acelea din secolul trecut. Cel cu numărul 20, cu siguranţă cel mai zbuciumat din milenara noastră istorie. Dar şi a lumii.

Migraţiile din România au avut o oarecare pondere doar spre sfârşitul secolului 19, când un număr semnificativ de ardeleni au plecat în America. Şi, în acel secol, “inteligenţa” din România a gratulat, de asemenea, Parisul cu spuma sa. Exodul românesc către ţările occidentale a continuat şi în secolul 20, dar în proporţii normale, rezonabile. Acest exod s-a accentuat în preajma celui de al Doilea Război Mondial pe fondul unor grave evenimente interne şi europene. Un exod important s-a produs după înăbuşirea rebeliunii legionare de la începutul anului 1941. Apoi a continuat în timpul dictaturii antonesciene, în acea atât de complexă şi controversată perioadă istorică. Şi nu s-a oprit. Pentru că România (cu acordul clar, concret, de la Yalta din 1944, al marilor puteri învingătoare în războiul care se apropia, indiscutabil, de final) a intrat în sfera de dominaţie sovietică. Pe lângă legionarii, care deja părăsiseră ţara din 1941, au plecat şi adepţii regimului antonescian, membri ai partidelor istorice, ocupanţi ai unor funcţii importante în guvernele interbelice şi desigur marii proprietari dar şi alţii.

Toţi au sperat că roata istoriei se întoarce şi că vor reveni în România şi îşi vor relua, cel puţin proprietăţile. Speranţe deşarte… “Vin americanii” a fost o sintagmă ca oricare alta, nimic mai mult. Socialismul, la început de sorginte sovietică, s-a instalat ferm în România. Zbaterilor românilor din străinătate s-au dovedit inutile pentru că lumea fusese deja împărţită fără a se ţine cont de părerile şi necesităţile lor încă de la Yalta. Şi niciodată interesele unor ţări minore nu au avut prioritate în faţa intereselor marilor puteri mondiale care, evident, conduc lumea. Spre cinstea lor, românii din diaspora au încercat să se organizeze şi să lupte pentru a reinstaura, în România, un regim democratic de tip occidental. Dar pentru acest demers era nevoie de acceptul marilor puteri occidentale şi de mulţi, multi bani. Acestea nu existau. Averile lor erau în ţară şi din 1948 naţionalizate. Speranţa s-a concentrat în ajutorul material şi logistic al americanilor. Din păcate, românii din diaspora nu au fost uniţi. Ba chiar au apărut fricţiuni între diverse organizaţii.

Ne oprim doar la nou creatul Comitet Naţional Român, grupările din jurul regilor Carol II și Mihai I, dar care au avut poziţii discrete şi contradictorii în aceste demersuri româneşti externe. Peste ele s-au suprapus şi neînţelegerile dintre bisericile ortodoxe româneşti răspândite în lumea occidentală. Înţelegerile mondiale şi complexe dintre Occident şi URSS au făcut ca ajutoarele americane (principala finanţatoare, celelalte ţări îşi tratau marile răni pricinuite de război) să înceteze. Şi atunci, cei din diaspora au început nu o luptă pentru revenirea în România, ci pentru propria existentă. Să dăm şi exemple concrete. Renumitul istoric, Neagu Djuvara a trebuit, la începutul anilor 1960, să se angajeze în Volta Superioară (actuala Burkina Faso), în serviciul diplomatic al acestei ţări pentru a-şi câştiga existenţa. Şi acolo a lucrat 23 ani. Un alt exemplu: George Enescu a părăsit România împreună cu soţia sa, Maria Cantacuzino, dar s-a confruntat cu mari probleme financiare. Ca atâţia alţi români înstrăinaţi. Atunci, în acei ani, pe nimeni nu interesa geniul muzical al României.

Aşadar, mulţi dintre compatrioţii noştri au trăit modest în aşa-zisul primitor Occident. Occidentalii acelor timpuri aveau problemele lor şi nu deţineau resurse materiale pentru a se ocupa de cele ale românilor şi ale altora din blamatul Est al Europei. Speranţa celor din diaspora românească a fost legată de Revoluția din 1989, care le-ar fi dat posibilitatea să recupereze proprietăţile pierdute. Căci şi pentru ei e valabilă zicerea ”Fie pâinea cât de rea/Tot mai bună-n ţara mea”.- VASILE BOLBOJA

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

five + six =